Dar nu, ele sunt tot în faţa aparatului, un Nikon uriaş, al cărui obiectiv îl simte în pupilă, în minte, unde se contopeşte violent cu o voce ce repetă de dimineaţă acelaşi refren: “She’s got the Jack!” . Şi vocile parcă se sting, paşii din jur încetinesc, zâmbetul fotografului împietreşte şi lobul ei temporal zvâcneşte puternic, debutează durerea, îşi descleştează degetele, singurele pe care îşi permite să le mişte ca să nu strice fotografia, piaptănă o clipă vântul cu ele şi astfel aranjată, adierea mai stăruie puţin căci degetele ei sunt atât de albe şi fine, apoi trece încet-încet mai departe, în ritmul celorlaţi care abia se mişcă, amplu, în reluare.
Şi toată liniştea i se pare normală, e complementară cu durerea şi zgomotul din capul ei, îşi strânge pumnul la loc, îşi păstrează zâmbetul şi… leşină.
Deodată toţi vorbesc iar repede şi tare, râsetele sunt stridente şi paşii grăbiţi iar blitzul porneşte puternic şi alb prin întuneric pentru a surprinde o persoană mică, speriată, lângă prietena ei în cădere.
