Fire si nori

Mirosul te sufoca, e mult prea cald iar pielea-ti uscata, secata de colagen, periodic e cuprinsa de spasme. Asta obisnuia sa te enerveze; te plimbai innebunit sub tavan, prin tencuiala cazuta incercand sa scuipi nisipul adunat in gat. Vroiai sa iesi, sa lasi in urma mucegaiul, mustele si paienjenii, sa gasesti lumina atat de comuna tuturor. Acum nimic din ceea ce au ei nu te mai atrage. Mana ta goneste neintrerupt pe foile ingalbenite umplandu-le cu litere mici, negre, regulate si pline de viata, de fond. Lumina celorlalti, atat de clara si puternica in aparenta nu te mai ispiteste. Stii ca moare, ca e sinuoasa, mincinoasa, ca adevarata lumina e cea pe care o tii strans in mana stanga in timp ce dreapta alearga neincetat, lumina care e atat de puternica in mintea ta si care te paraseste constant cuprinzand cuvintele: cea care va supravietui veacuri la rand calauzind pe altii.
Iti ridici cateodata greutatea anormala a capului spre florile din vaza...sunt acolo de cand te stii...dar incep sa se ofileasca. Puritatea lor te cutremura acum asa cum te-a cutremurat si ieri, asa cum se va intampla si maine. Curajul pe care ti-l dadeau piere uneori...dar ele raman si asta te intriga.
Ochii tai negrii...(asa te-ai nascut sau si-au sustras culoarea din pereti?) privesc atent o lume nevazuta, apoi observa, cuprind si ineaca totul in ei atragand prin cristalin si umoare aceleasi imagini generand mereu idei noi ce sporesc forta luminii.
Alunga mustele si rupe panzele paienjenilor!...Multumesc pentru ca ai scris....