Clipă

     Îşi găseşte repede zâmbetul pentru poze, l-a văzut la atâtea fete, l-a încercat şi ea de câteva ori. Îşi înclină capul spre persoana mică de lângă ea şi zâmbeşte de parcă ar avea de ce. Şi totul ar trebui să se rezume la un blitz, apoi ele să se desprindă şi să continue să vorbească despre lucruri mărunte, ce în minutul respectiv sunt atât de importante.
     Dar nu, ele sunt tot în faţa aparatului, un Nikon uriaş, al cărui obiectiv îl simte în pupilă, în minte, unde se contopeşte violent cu o voce ce repetă de dimineaţă acelaşi refren: “She’s got the Jack!” . Şi vocile parcă se sting, paşii din jur încetinesc, zâmbetul fotografului împietreşte şi lobul ei temporal zvâcneşte puternic, debutează durerea, îşi descleştează degetele, singurele pe care îşi permite să le mişte ca să nu strice fotografia, piaptănă o clipă vântul cu ele şi astfel aranjată, adierea mai stăruie puţin căci degetele ei sunt atât de albe şi fine, apoi trece încet-încet mai departe, în ritmul celorlaţi care abia se mişcă, amplu, în reluare.
     Şi toată liniştea i se pare normală, e complementară cu durerea şi zgomotul din capul ei, îşi strânge pumnul la loc, îşi păstrează zâmbetul şi… leşină.
     Deodată toţi vorbesc iar repede şi tare, râsetele sunt stridente şi paşii grăbiţi iar blitzul porneşte puternic şi alb prin întuneric pentru a surprinde o persoană mică, speriată, lângă prietena ei în cădere.

De dragul traditiei

Campusul de anul acesta nu m-a atins atat de tare. Banuiesc ca pur si simplu nu poti rani ceva deja distrus.

T-G

Ploaia asta e caldă. E aşa cum îi place lui să fie. Probabil de asta nu îl deranjează, deşi fiecare centimetru din el e ud, deşi hainele s-au lipit de piele. Aleargă de parcă ar depinde de asta, de parcă numai alergând va putea inspira aerul şi nu apa. Nu vede, simte. Simte picăturile pe faţă, şiroaiele pe corp, iar singurul lucru care îi trece prin minte este că aşa trebuia să fie.
Copil fiind, îşi spunea uneori: mă voi căsători cu noaptea. Curând însă a descoperit-o efemeră; deşi frumoasă, dispărea în zori. Îl îmbrăţişa cu întuneric şi îi descoperea minuni, dar în acelaşi timp îmbrăţişa alte milioane de corpuri şi şoptea altor urechi fără somn.
Aşa că a spus: mă voi căsători cu ploaia. Dar ploaia sărută alte mii de buze. Picături curate se rostogolesc pe alte mâini, adună praf de pe trupuri şi suflete, cântă în geamul celor ce ascultă, cu ritmuri revigorante sau deprimante-după cum inima dirijează.
Aşa că nu. Toate sunt amante. Şi vede apoi chipuri, ce se schimbă de fiecare dată când pantoful lui loveşte noroiul sau bălţile, de fiecare dată când picăturile groase maronii sunt aruncate pe pantalonii lui şi spălate apoi de aceeaşi ploaie.
Chipuri de femei, de fete, de copile. De fete vulgare, cu buze roşii şi cuvinte triviale, cu gesturi gândite şi priviri teatrale, cu râs zgomotos şi sentimente înnăbuăşite.
De femei copile, cu ochi naivi şi zâmbete timide, cu puţine cuvinte şi corpuri firave, cu feţe palide şi gesturi discrete.
Toate sunt amante. Toate sunt la fel.
Şi totuşi ea e “ea” pentru el şi “una” pentru altul. E neînţeleasă, deosebită pentru el şi proastă, ştearsă pentru celălalt.
Şi totuşi, picăturile se preling pe un pumn strâns şi nu pe două mâini împreunate.


Până când va înceta să mai alerge şi se va întoarce acasă.
Până când ploaia va înceta şi va rămâne ud în ochii lumii.
Până când va cădea, singur, în noroi.