Utopie

Nu intelegi de ce ti-a luat atat de mult sa te intorci aici.
Defapt Acasa avea sens: nu ai nevoie de unghii care sa zgarie si sa rascoleasca trecutul. Dar acum totul e confuz: de ce nu ai venit, daca numai aici mai exista stropul tau de realitate?
Stai nemiscata in mijlocul aleii si nu vezi nici un ochi mirat, nici o buza arcuita ironic…ci doar o banca.
O banca goala, proaspat acoperita de zapada. O banca goala, dar pe care de atatea ori au stat doi…copii. O banca goala pentru ceialalti…dar atat de vie pentru tine…
Si nu indraznesti sa te asezi pe ea. O alegi pe cea opusa. Uiti ca sunt personae care te privesc si tu nu stai nici picior peste picior, nici cu spatele drept, nici cu ambele picioare inclinate si aranjate in acelasi sens, avand directia continua axei corpului si nici cu mainile frumos aranjate in poala sau peste poseta…
Mainile si-au pierdut aspectul fin si catifelat in momentul in care le-ai cufundat in zapada, disperata sa simti ceva rece, ceva real…disperata sa ajungi la lemn, sa il strangi tare ca sa nu incepi sa plangi.
Nu mai auzi decat doua voci stapanite, ce vorbesc incet si regulat pentru a nu trada emotia, pentru a nu incepe sa urle de fericire si sa rada zgomotos. Doua voci ce se intreaba un ape alta: cum se zambeste correct? Cum se fac balonasele de sapun? Cum se tricoteaza dragostea? Cum se culeg stelele?...
Mainile tale se infig si mai tare in lemn, zapada se inroseste si tu incepi sa simti iar emotia. Cat contrast… Unde a fost pana acum?...
Un cuplu zgomotos se opreste si ea se repede sa curete banca de zapada pentru a se aseza. Cu un zambet nervos te rdici si le spui ca banca e ocupata. Ei se uita ciudat la tine, dau din umeri si trec mai departe la o banca mai departata de tine. Defapt…ce le pasa lor unde se vor aseza? Se ancoreaza de sentimente, de prezent. Tu ai numai o banca, o alee si o amintire…


In seara de dupa prima ninsoare, o adolescenta se plimba prin parc. Are ochii mari si negrii, pistrui si buze disproportionate. Asteapta pe cineva. Se aseaza pe o banca si priveste distrata trecatorii. O batrana ce merge cu pasi marunti de teama sa nu alunece, un tata ce-si zoreste copilul pentru ca se intuneca si trebuie sa ajunga la cina, un cuplu (cata euforie!)…cei doi se indreapta spre o banca. Din partea opusa, o femeie frumoasa, cam de 30 de ani, atragator de eleganta si asortata se ridica grabita de pe banca si se indreapata spre indragostiti. Le explica ca banca e ocupata.
Adolescenta se mira. E acolo de ceva timp si doamna nu a dat niciun semn ca ar astepta pe cineva.


E una din cele mai friguroase zile ale anului. O femeie isi duce copiii in parc desi ar prefera sa fie Acasa, in patura, cu o cana de ceai fierbinte si poate ascultand Tchaikovsky. Are ochii mari si negrii, pistrui stersi, par ce incepe sa albeasca si buze disproportionate.
Baiatul cel mare alearga inainte, face bulgari si isi fugareste surioara. Aceasta tipa, se ascunde dupa copaci si rade…poate pana la urma femeia prefera sunetele rasului ei in locul muzicii de Acasa…
Bulgari zboara, se zdrobesc de copaci sau se agata in parul fetitei…pana la unul care indrazneste sa aterizeze pe superbul palton al unei batrane de pe o banca;
Femeia se grabeste sa-si ceara scuze, isi cheama baiatul, il zguduie putin si-i porunceste sa ceara doamnei iertare.
Batrana priveste scena distrata, isi scutura paltonul, se ridica si cu un zambet nervos le spune unor indragostiti ce treceau pe langa ele: “Banca aia e ocupata…”
Doi ochi negrii si mari clipesc uimiti zgariind amintiri, rascolind un trecut de adolescenta…

La ce se rezuma tot.

Dupa ce cautam trenul nostru si ascultam o cearta intre persoanele nemultumite de faptul ca pe tren nu scrie “Iasi-Bacau” ci “Iasi-Pascani” urcam in sfarsit in tren. Abia astept sa stau jos.

Isa isi pune castile in urechi si in compartiment mai intra o bunica. Clar. Nu-mi ramane altceva de facut decat sa pun mana si sa citesc.

O alta bunicuta se aseaza langa mine in asa fel incat nu pot vedea decat ca are pielea moale si alba-oraseanca- si o barbie dubla. Cele doua femei incep ceva ce dimineata eu nu am avut curajul sa incep (de asta sunt eu aia introvertita):o conversatie.

Ajung la partea in care Paul “prinde o misune pe cinste”. Iar gandurile lui se impletesc violent cu franturi de dialog.

Controlori necinstiti. Calatori necinstiti. Inselaciuni. Paul pazeste un depozit de mancare dintr-un sat bombardat. Ceausescu. Gresala lui Ceausescu. Meritul lui Ceausescu. Basescu. Paul mananca acum bine dupa atata timp. Basescu. Ce a spus X despre Basescu la Y emisiune (ciudat, stiu amandoua…eu nu stiam asta). Copii. Gineri. Paul si Kat gasesc 2 purcei (lucru incredibil intr-un sat pustiit). Ginerele taximetrist. Credincioasa ghinionista. Nepoata din clasa a8a. Tinerii stricati de sistem. Nepoata care si-a taiat blugii. Casa in care gateau soldatii e bombardata. Zacusca. Bucataria de vara. Reteta….Paul…

Prima femeie, cu tenul ce tradeaza apartenenta la etnia rroma ridica tonul, gesticuleaza, isi misca excesiv buzele curbate in jos dezvelindu-si dintii galbeni, falsi. Intamplare sau nu, e asortata: fusta neagra cu floricele albe, batic alb (mai bine zis, care a fost alb) cu floricele negre,cercei cu floricele…Bluza e derutanta…prea subtire, prea mulata: i se vad sanii ofiliti sprijiniti de burta proeminenta. Si-i loveste des cu mainile si isi misca picioarele descaltate in mod copilaresc.

Paul nu mai face nimic...ma chinui de ceva timp la doua pagini si jumatate.

Pana la urma iau exemplul Isei si-mi scot castile: sigur Tudor si ceilalti isi vor face treaba si ma vor deconecta putin.

(undeva dupa Pascani femeia se incalta si iese salutand. Paul moare pentru a cine stie cata oara in acest tren)

Excursia:)

Pe scurt, excursia a fost chiar reusita (au fost si niste peripetii dar alea is destul de lungi si neimporatante:-")
Am descoperit avantajul de a merge cu Iza la cumparaturi, de a trece strada cu ea si etc etc:-":)). Serios, e indispensabila:>


Freza de excursie:">



Aici un lucru mai putin laudabil. Poza asta are, cum ziceam noi, o explicatie care serveste la fel de bine si ca scuza: Romania.
De ajuns, deja dureaza prea mult. Vacanta placuta in continuare:-s

Souvenirs

Acelasi lucru, mereu diferit si totusi atat de similar. Sa le vezi zambetul nedumerit si implinit, lacrimile din ochi cand jocul nu iese cum trebuie, sa ii tii pe genunchi cand ei se cearta pe cine iubesti tu mai mult...sa le primesti atentia si sa te apropii de ei...si vacanta sa mearga mai departe, viata ta sa se scurga si sa-ti dai seama ca ai pierdut multe, ca vine majoratul, bacul...ca vrei inapoi...
Ca vrei inapoi grijile vechi, vremurile in care te incruntai, zambeai sau stalceai un cuvant si toti adultii erau la picioarele tale.
Vrei sa poti crede din nou ca poti si cu siguranta vei ajunge politist, preot sau...sau doctor, ca este un lucru usor, ca vei schimba lumea- nu te vei limita la o meserie de vanzator, sofer sau roman in Italia.
Vrei ca asternutul tau cald si moale intr-o seara de iarna sa te faca sa uiti ca in urma cu doua minute erai suparat...sa crezi ca intr-o zi va veni cineva sa-ti spuna ca poate sa-ti indeplineasca trei dorinte iar tu sa-l pacalesti si sa-i ceri ca prima dorinta sa ti se indeplineasca toate dorintele, sa te bucuri ca mergi "la Bacau" si sa nu te simti sufocat pe strazile lui prafuite si incinse...sa crezi de fiecare data cand parinii iti promit ceva, sa traiesti in doua lumi si sa ai cati prieteni vrei tu...sa nu ti se spuna tot desi atunci vroiai sa stii..
Jocul cu papusile sa fie logic, firesc, credinta sa fie simpla, Isus pe intelesul tau, cartile citite sa aiba un final fericit, bunica sa fie acolo, sa te joci cu ochelarii bunicului, sa ai "a fost odata"-ul tau din gradina, sa dansezi cum vrei tu si sa nu te certe nimeni daca intrebi "de ce?" sau daca te plimbi in biserica.
Vrei ca pur si simplu...,... vreau ca pur si simplu...sa am bucatelele mele de Paradis: una aici si una acolo.
Vreau...la campus desi ma termina de fiecare data.
Dilema in acceptare: timpul.

Fire si nori

Mirosul te sufoca, e mult prea cald iar pielea-ti uscata, secata de colagen, periodic e cuprinsa de spasme. Asta obisnuia sa te enerveze; te plimbai innebunit sub tavan, prin tencuiala cazuta incercand sa scuipi nisipul adunat in gat. Vroiai sa iesi, sa lasi in urma mucegaiul, mustele si paienjenii, sa gasesti lumina atat de comuna tuturor. Acum nimic din ceea ce au ei nu te mai atrage. Mana ta goneste neintrerupt pe foile ingalbenite umplandu-le cu litere mici, negre, regulate si pline de viata, de fond. Lumina celorlalti, atat de clara si puternica in aparenta nu te mai ispiteste. Stii ca moare, ca e sinuoasa, mincinoasa, ca adevarata lumina e cea pe care o tii strans in mana stanga in timp ce dreapta alearga neincetat, lumina care e atat de puternica in mintea ta si care te paraseste constant cuprinzand cuvintele: cea care va supravietui veacuri la rand calauzind pe altii.
Iti ridici cateodata greutatea anormala a capului spre florile din vaza...sunt acolo de cand te stii...dar incep sa se ofileasca. Puritatea lor te cutremura acum asa cum te-a cutremurat si ieri, asa cum se va intampla si maine. Curajul pe care ti-l dadeau piere uneori...dar ele raman si asta te intriga.
Ochii tai negrii...(asa te-ai nascut sau si-au sustras culoarea din pereti?) privesc atent o lume nevazuta, apoi observa, cuprind si ineaca totul in ei atragand prin cristalin si umoare aceleasi imagini generand mereu idei noi ce sporesc forta luminii.
Alunga mustele si rupe panzele paienjenilor!...Multumesc pentru ca ai scris....

pai...Cristos a înviat!

Pentru că e Paştele se cuvine să vă urez şi eu să aveţi parte de o sărbătoare cât mai liniştită, luminată şi...frumoasă:)
Sper că mi-am spălat vina că nu am urat nimic de Crăciun X_X (mulţumit Andrei?)
Şi pentru că este o perioadă mai specială îmi permit să sparg tiparul şi să povestesc chestii neimportante:D
Cum ar fi că am fost la Înviere şi m-am alăturat corului cu scopul suprem de a-l încurca>:)...iar înainte de liturghie am luat câteva vieţi ale unor intruşi malefici care terorizau populaţia (în special pe mine).
Apoi...nu am fost la cimitir pentru că a plouat şi logic, nimeni nu avea umbrelă aşa că am venit acasă prin ploaie undeva pe la miezul nopţii. Ţin să mă laud că lumânarea mea a rezistat (încă mai arde).
Mulţumiri speciale Agatei pentru că a ţinut-o în viaţă cu melodia ei pe care a cântat-o tot drumul deşi eram amândouă ude şi îngheţate:D. (e bine cum am spus-o?)
Şi am fost la serbarea copiilor numai că nu prea am fost atentă X_X. Însă mi-l amintesc pe Mihă care nici de data asta nu a rezistat să nu-mi facă semne de pe scenă când toţi colegii lui erau aşa de solemni şi serioşi :)) [-(
Urmează aniversările (La mulţi ani fetele!!) şi din fericire nu s-a terminat pasca (am pască cu ciocolată:P)
Aş mai avea ceva de spus despre nutriţioniştii care apar pe toate posturile înainte de fiecare sărbătoare dar o las pe altă dată:D
PS: am realizat că e mult mai uşor să aberezi...

La fel.

Realitatea e imperfectă. Are umbre. Asta pentru că noi sabotăm lumina, nu îi permitem să se ridice pentru a-şi revărsa razele perpendicular. Astfel ea se căzneşte să lumineze şi o face din diferite unghiuri. De aici umbrele. Le folosim pentru a ne ascunde, a nu ne lăsa descoperiţi. Sunt adăpostul nostru cu fiecare ocazie, o adevărată muză: ne inspiră minciuna. Ne refugiem în ele atunci când responsabilităţile sunt prea copleşitoare, ne dezbrăcăm de solidaritate, înţelegere, acceptare şi mai ales de iubire şi le lepădăm în umbre.
Ne zbatem să părăsim această realitate însă nu reuşim decât cu un preţ. Păşim apoi în lumină pentru o întrerupere, aşa cum afirma Schopenhauer şi mai târziu Eminescu, a nefericirii de a trăi, pentru câteva clipe de fericire, dulci clipe, scurte clipe.
Ne plângem copilăria, ne uităm tinereţea, ne batjocorâm bătrâneţea; greşim, ne scărpinăm în cap, dăm din umeri şi trecem peste. Suntem puternici.
Ignorăm, ascultăm perfid, iubim în fugă, uităm.
Totuşi încă visăm. Încă avem curajul să plătim preţul pentru a simţi căldura luminii, încă ne cunoaştem defectele, le strigăm, le cântăm, le scriem, în speranţa că vom schimba ceva. Mai avem amintiri deosebite....suntem deosebiţi, incredibili, unici.
Încă suntem iubiţi. Enorm. So, like he says: if you're feeling lonely, don't.
[I'll always hide behind her beautiful face]

timiditate, început

Mai sunt câţiva metri.
Te simţi rece ca în ziua când ai intrat pentru prima dată în apa. Erai speriată dar în acelaşi timp emoţionată şi nerăbdătoare. Atunci tatăl tău te ţinea de mână. Acum nimeni nu-ţi spune cum ar trebui să te comporţi: să coteşti rapid pe altă stradă sau să continui să mergi ca şi cum el ar fi un simplu trecător? Să-l priveşti în ochi sau să te uiţi distrată în altă parte şi să rămâi cu întrebarea daca te-a privit sau nu?
Prea dificil. Ai vrea pur şi simplu să dispari, să nu fi nevoită să iei niciuna dintre aceste decizii, să intrii în pământ.
Asta pentru câteva secunde.
Deodată te cuprinde dorinţa de a trece pe lângă el, de a te face observată şi pe măsură ce se apropie încetezi să te mai simţi rece. Totul se întoarce la 180 de grade şi cineva te apropie la doar câţiva centimetri de un foc. Îi simţi căldura pe faţă, în tot corpul şi lupţi pentru a te îndepărta de flacără dar imediat picioarele îţi sunt injectate cu...ceva. Se înmoaie.
Asta e...Îţi aţinteşti resemnată ochii în pământ. Nu vrei să-i întâlneşti privirea şi să te înroşeşti sau să te ciocneşti într-un trecător grăbit. Atunci cum explici că ţi-ai ridicat ochii spre el? Nu poţi explica. Nici tu nu înţelegi.
El îţi zâmbeşte.
Zâmbetul lui fermecător înţeapă sutele de coconi din stomacul tău dezlănţuind coloratul zbor al fluturilor jucăuşi. Râzi în sinea ta, zâmbind involuntar celor din jur...
Ok...ce a fost asta?


Păi...cred că te-ai îndrăgostit...

Ea...

De ce sa-ti placă zăpada:
1. Pentru că e albă.
2. Emite lumină si te salvează când nu sunt luminile aprinse în sat.
3. Sclipeste...e una dintre puţinele lucruri care e magică si în realitate, aşa cum apare în basme.
4. Face totul mai special. Eu una am avut instinctul de a poza o teavă acoperită cu
zăpadă.
Un oraşel sau un sat sub omăt e de 10 ori mai frumos decât un simplu orăşel. În plus (pentru băieţi asta), gândeşte-te la fata pe care o iubeşti alergând prin zăpadă...cu un fulg agăţat de geană, cu obrajii aprinşi din cauza aerului rece...nu-i aşa că tabloul ăsta implică obligatoriu un zâmbet? Râsete?Te face fericit...
5. Pentru că stând într-un autobuz sub un geam stricat, fulgii se lasă purtaţi înăuntru şi dansează deasupra ta şi a celorlalţi, în lumina becurilor. Aşa autobuzul (minunatul autobuz din autogară, cel cu scaune puţine, mâzgâlite, fără NICI UN PIC de praf, cu un aer primitor, comod şi desigur cu geamul cel stricat ce trebuie neapărat să facă un zgomot infernal) îţi pare atât de neverosimil şi de minunat...şi zâmbeşti. Va fi o zi bună.
6. Pentru că alunecă...dacă ai o săniuţă, schiuri, snowboard sau un simplu sac, te face să simţi că zbori...pentru câteva secunde eşti cel mai rapid, şi ai iluzia infinitului...
7. Pentru că are grijă de plante, le protejează şi încălzeşte...conservă viaţa.
8. Ai ridicat vreodată un om din noroi?Păi vezi? Pentru oamenii de zăpadă.
9. Dacă eşti artist, fi sigur că îţi oferă inspiraţie.
10. Pentru că (iar pentru băieţi) cum altfel aţi putea mozoli fetele?X(

Ok...mai sunt?
Oare până la urmă am şi eu o mică mică mică parte de vină pentru că a nins iar?
later edit:...daca maresti poza se vede cum sclipeste zapada:D

titlu

M-am tot gândit că titlul blogului trebuie schimbat. Şi dintr-o obişnuinţă, pentru mine inexplicabilă, am căutat titluri în engleză. Dar când voiam s-o las baltă, un membru dezolat al familiei mele iese afară fără să stingă lumina. Asta mă calcă pe nervi în general, asa că mă trezesc strigând: "Stingeţi, mă, luminile!" Şi...revelaţie!
Poate fi luat drept un îndemn la economie şi ecologie (tata trebuie să fie mândru de fraza asta) dar are şi o altă semnificaţie...
Pentru că nu îmi place să fiu în "lumina reflectoarelor", să fiu observată sau să se aştepte din partea mea să vorbesc într-un grup mare şi gălăgios, pentru că îmi place să ascult ceea ce au alţii de spus şi să observ gălăgia. Să nu mă întrebaţi de ce pentru că m-am chinuit să răspund o singură dată la întrebarea asta. Nu ştiu cum a ieşit explicaţia, dar la rezultat s-a ajuns greu. Deci...nu. Pe scurt...e un defect.
Aşa că "stingeţi luminile" oricum preferaţi să o faceţi!