Realitatea e imperfectă. Are umbre. Asta pentru că noi sabotăm lumina, nu îi permitem să se ridice pentru a-şi revărsa razele perpendicular. Astfel ea se căzneşte să lumineze şi o face din diferite unghiuri. De aici umbrele. Le folosim pentru a ne ascunde, a nu ne lăsa descoperiţi. Sunt adăpostul nostru cu fiecare ocazie, o adevărată muză: ne inspiră minciuna. Ne refugiem în ele atunci când responsabilităţile sunt prea copleşitoare, ne dezbrăcăm de solidaritate, înţelegere, acceptare şi mai ales de iubire şi le lepădăm în umbre.
Ne zbatem să părăsim această realitate însă nu reuşim decât cu un preţ. Păşim apoi în lumină pentru o întrerupere, aşa cum afirma Schopenhauer şi mai târziu Eminescu, a nefericirii de a trăi, pentru câteva clipe de fericire, dulci clipe, scurte clipe.
Ne plângem copilăria, ne uităm tinereţea, ne batjocorâm bătrâneţea; greşim, ne scărpinăm în cap, dăm din umeri şi trecem peste. Suntem puternici.
Ignorăm, ascultăm perfid, iubim în fugă, uităm.
Totuşi încă visăm. Încă avem curajul să plătim preţul pentru a simţi căldura luminii, încă ne cunoaştem defectele, le strigăm, le cântăm, le scriem, în speranţa că vom schimba ceva. Mai avem amintiri deosebite....suntem deosebiţi, incredibili, unici.
Încă suntem iubiţi. Enorm. So, like he says: if you're feeling lonely, don't.
[I'll always hide behind her beautiful face]
