Ploaia asta e caldă. E aşa cum îi place lui să fie. Probabil de asta nu îl deranjează, deşi fiecare centimetru din el e ud, deşi hainele s-au lipit de piele. Aleargă de parcă ar depinde de asta, de parcă numai alergând va putea inspira aerul şi nu apa. Nu vede, simte. Simte picăturile pe faţă, şiroaiele pe corp, iar singurul lucru care îi trece prin minte este că aşa trebuia să fie.
Copil fiind, îşi spunea uneori: mă voi căsători cu noaptea. Curând însă a descoperit-o efemeră; deşi frumoasă, dispărea în zori. Îl îmbrăţişa cu întuneric şi îi descoperea minuni, dar în acelaşi timp îmbrăţişa alte milioane de corpuri şi şoptea altor urechi fără somn.
Aşa că a spus: mă voi căsători cu ploaia. Dar ploaia sărută alte mii de buze. Picături curate se rostogolesc pe alte mâini, adună praf de pe trupuri şi suflete, cântă în geamul celor ce ascultă, cu ritmuri revigorante sau deprimante-după cum inima dirijează.
Aşa că nu. Toate sunt amante. Şi vede apoi chipuri, ce se schimbă de fiecare dată când pantoful lui loveşte noroiul sau bălţile, de fiecare dată când picăturile groase maronii sunt aruncate pe pantalonii lui şi spălate apoi de aceeaşi ploaie.
Chipuri de femei, de fete, de copile. De fete vulgare, cu buze roşii şi cuvinte triviale, cu gesturi gândite şi priviri teatrale, cu râs zgomotos şi sentimente înnăbuăşite.
De femei copile, cu ochi naivi şi zâmbete timide, cu puţine cuvinte şi corpuri firave, cu feţe palide şi gesturi discrete.
Toate sunt amante. Toate sunt la fel.
Şi totuşi ea e “ea” pentru el şi “una” pentru altul. E neînţeleasă, deosebită pentru el şi proastă, ştearsă pentru celălalt.
Şi totuşi, picăturile se preling pe un pumn strâns şi nu pe două mâini împreunate.
Până când va înceta să mai alerge şi se va întoarce acasă.
Până când ploaia va înceta şi va rămâne ud în ochii lumii.
Până când va cădea, singur, în noroi.
...
RăspundețiȘtergere